Am recunoscut și până acuma că am probleme de socializare; că mi-i greu să urez  lucruri, să mulțumesc sau să mă interesez de cât de bine face cineva.

Și cu toate că am minute în rețea și naționale, mai aproape de infinit decât de 0, nu-mi răpesc câteva secunde să întreb la început de convorbire să întreb ”Ce faci?” sau la final să urez zile bune. Când am ceva de vorbit cu cineva, prefer ca discuția să fie ”Salut! Ai o șorofelniță-n cruce?” ”Nu…” ”Mulțam, salut!” ”Salut”. Și atât.

Deci fără ”Ce faci? Bine, ia m-am dus la mama dracului și amu am venit de-acolo cu detalii plictisitoare pe care am de gând să le povestesc în speranța că și tu ai ceva lung de zis înainte să vorbim despre ce ai vrut de la bună-început să vorbim.”

Cu toate astea, mult prea iubita mea mândră, cu care-mi petrec majoritatea minutelor naționale, îi exact pe dosul meu. Poate face dintr-un semn de punctuație, o demonstrație literară de clasa a XII-a. Astfel că finalul convorbirii durează mai mult decât toată convorbirea în sine. Exemplificăm:
IO: Deah!
Mândra: Ce faci?
IO: Lucru! Nu pot vorbi acuma. Te sun mai încolo. Pa!
<<și acuma începe>>
Mândra: Pa. Te pup!
Io: Și io. Pa!
Mândra: Pa. Te iubesc!
Io: Și io. Pa!
Mândra: Spor la lucru. Pa!
Io: Și ție. Pa!
Mândra: Să mă suni mai încolo. Pa!
Io: Bine. Pa
Mândra: No bine. Pa!
Io: Pa!

Și închid până nu apucă să mai zică oarice.

Mno, ș-api așe…

De curând am observat că am depășit 1000 de followeri pe twitter. Lucru de care ar trebui să fiu mândru. Dar, din păcate, sunt 1000 de followeri pe care-i dezamăgesc zilnic cu nepostări și neatenție.

Adevărul e că nu-mi mai place twitterul. E prea mare fluxul de informație și prea neinteresant. Nu pot să stau cu telefonu’ sau pe calculator și să urmăresc fiecare link care-i recomandat, să-mi dau ochii peste cap la fiecare glumă proastă și abia peste juma’ de oră să găsesc ceva util sau o glumă bunucă.

Io cred că soluția ar fi (asta-i ideea mea care n-o să fie implementată): Dacă tot limitează posturile la 140 de caractere, io zic să limiteze și numărul lor la 5 pe zi, de exemplu. Deci fiecare twitterist să poată posta doar 5 posturi într-o zi.

Astfel, fiecare o să se gândească de 2-3 ori înainte să povesteze orice link, sau dacă se merită să facă o anumită glumă. Asta o să scoată tot ce-i mai bun din noi, twitterul o să borască numai lucruri utile și glume bune. Din păcate, RT-urile o să aibă cel mai multe de suferit. Dar în același timp, un post dacă primește RT, înseamnă că-i tata lor.

Asta n-o să se implementeze pentru că Twitterul o să piardă trafic, deci n-are niciun interes. Plus că voi nu sunteți de acord.

Mno, ș-api așe…

La cât mă laud cu asta cred că deja îi clar că io alerg ca să slăbesc. Și ca să alerg mă duc la sală, unde bag un ceas pe bandă. Și-un ceas pe bandă, de cele mai multe ori, poate deveni extrem de plictisitor după vreo 10 minute.

Așa că-mi caut tot felu’ de chestii de făcut ca să mai treacă timpul. Iar una din genialele mele idei a fost să-mi pun un film pe telefon (că doar durează cam cât alerg io),că  aparatu’ ăla de alergat are loc să-ți pui toate prostiile p-acolo, inclusiv telefonu’ ca să te uiți la film. M-am gândit că-mi pun căștile și nu deranjez pe nimeni.

Zis și făcut. Am stat vo oră la serviciu numa’ ca să reușesc să pun un film pe telefon. Am reușit, m-am dus la rapid la sală, mă schimb repede, dau drumu’ la film și mă urc pe bandă, dau start, măresc viteza, pun căștile, așez telefonul, măresc viteza, încep să alerg.

Toate merg bine. Trec 30 de secunde. Și, de prost ce îs, dau cu mâna peste cablu de la căști. Cum erau bine înfipte-n urechi, mai degrabă o căzut iPhone-u de pe suport. Telefonu’ meu fiind munca mea, tătătăt m-am panicat și m-am uitat după și să-l dau să prind, uitând că-s pe bandă. Pe când să-mi dau seama eram deja la capătul benzii… un pic cam târziu ca să previn inevitabilul. Așadar, picioru’ mi-o căzut de pe bandă, imediat după ce mi-o zburat telefonu’ cât colo, m-am dezechilibrat tăt ș-am căzut cu coastele pe muchia benzii și cu cotu’ pe suprafața de cauciuc a benzii care mi-o tras o urzicătură simțitoare.

La fel de repede cum am picat m-am și cules de pe jos și reluat procesu’, doar că de data asta fără filmu’ naibii, care nici măcar nu era așa fain încât să risc toate astea.

Ce m-o mirat cel mai tare o fost că niciunu’ de-acolo n-o râs de mine… cum aș fi făcut io în locul lor. ”Așa-ți trebe snobu’ dracului! Cum vii tu și te fălești cu iPhone-u’ că te uiți la film.”

Mno, ș-api așe…

Când m-am dus prin Europa cu ocazie, două nopți le-am dormit în Viena, de bine ce-o fost la Răzvan, cel ce ne-a găzduit cu bucurie și neașteptată mâncare dumnezeiască de care n-am pupat noi restu’ excursiei.

Mno, povestea Răzvanului începe acum 2 ani și ceva când absolvent de liceu fiind ș-a încercat norocul și s-a dus tumna în Viena ca să reușească-n viață. Și de ce n-ar mere? Că doar facultatea în Viena îi 15 euro pe semestru. Deci pe lângă facultate tre’ să găsești o soluție să trăiești de pe o zi pe alta. Dar asta s-ar putea să fie o problemă. Problemă de care s-a izbit și Răzvanul.

Vezi tu, în Austria, ca și român (de exemplu) nu te angajezi cu una cu, cu două. Ca să te angajeze cineva, acel cineva tre’ să demonstreze că tu ești mai bun decât toți austriecii pe postul respectiv. Mno, ținând cont de chestia asta, îs slabe șanse ca tu să fii un ospătar, un barman, sau un taximetrist mai bun decât austriacul. Din start austriacul știe vorbi germana mai bine decât tine, doar un exemplu.

Așadar, Răzvan n-o țintit foarte sus și o aplicat pentru un ”job”, anume să-i sape la unu castraveții-n grădină. Deci grădinar. Ș-api ș-o făcut Răzvanul nost CV solid, în caz de concurență. Să se vadă că are liceul, că-i la facultate, că o lucrat ca translator român-german la taică-său la firmă, că îi băiat serios etc. Ș-api l-o trimis la domnu cela, că poate-poate.

Ș-o primit răspuns, că din păcate, nu-l poate angaja pe post de grădinar. În schimb el are o firmă de făcut site-uri și are nevoie de un traducător german-român.

Ș-api de-atunci îi programator. Cu avantajul (față de austrieci) că poate traduce din germană în română.

Mno, ș-api așe…

Cam acum 8 ani am primit primul meu telefon, un ericsson (exact, fără sony în față). Un cărămidoc cu antenă și trei linii de display. Acum, în sfârșit, am supra-apreciat ca fiind cel mai bun telefon actual, anume iPhone 4S.

L-am luat cu scopul de a filma clipurile ilariant, ca să nu mai fie cazul să împrumutăm camere de filmat și să avem tot felul de probleme cu ele. Deci clipurile de la ”Dormitul” încoace sunt filmate cu iPhone-ul, la 1080p (chiar dacă în final, după post producție, e doar 720p).

Având în vedere că îl am de prin decembrie, anul trecut, am reușit să-mi fac niște păreri, atât pozitive cât și negative.

Pozitive:

- Camera e incredibilă pentru un telefon mobil. Sunt aplicații cu care se pot filma în anumite moduri. Iar faptul că poți să-ți pui un adaptor+carcasă ca să îți pui pe urmă orice obiectiv de DSLR, mi se pare incredibil. Aici îs foarte multe clipuri exemplare, toate filmate cu iPhone 4 și 4S – http://vimeo.com/channels/iphonehd

- iCloud e o idee bună. Fac poze și imediat ce telefonul se prinde de-un wireless, uploadează pozele în contul de iCloud. Iar când pornesc laptopu le downloadeză, rapid, de acolo.

-Siri îi simpatică. O folosesc din când în când. Când îmi setez alarmele, sau când vreau să-mi amintească să scot puiu’ din cuptor, și în special când vreau să aflu câte calorii are un ceva anume.

- Îmi plac căștile. Fain că din doar 3 butoane (home-button, mai tare și mai încet) poți face atâtea lucruri. Pornești muzica, oprești muzica, schimbi piese, vorbești cu Siri. Iar dacă-I pornită camera, apăsând pe plus, face poză.

- Crash-uiește rar, iar când o face își revine repede.

-Netul merge ca nebunul.

-Îmi place când mă duc la magazin și o sun pe mândră, pe skype și cu webcam-u’ își alege ce-și dorește. De exemplu.

-Îmi place că oricâte aplicații ai avea în background, nu consumă baterie. Are ceva sistem, treaba lui.

Negative:

-Cel mai tare m-o enervat că s-o stricat difuzorul. Așa că, nu-mi sună telefonul, nu am alarme. Îi destul de rău.

- Față de Android, nu-mi place că duce lipsă de interconectivitate între aplicații. Exemplu: dacă era să pun pe facebook o poză. Intram în aplicația de facebook, apăsam pe ”upload photo”, mă întreba dacă vreau să fac poză sau să pun o poză din album. Iar dacă selectam să fac poză nouă, mă întreba cu care aplicație dintre cele care fac poze să facă. Acuma, tre să intru pe rând în aplicații.

- Îi amețitor că unele aplicații au setările în ele, altele au în setări (adică tre să ieși din aplicație și să meri la settings). Iar altele au și-și.

- Mă enervează că Apple îi atât de restrictiv și din cauza asta, multe aplicații n-apucă să vadă lumina zilei. Aplicații, care pe Android apar fără probleme.

- Bateria nu ține foarte mult, dar mă descurc.

- Nu-mi place că tre’ să folosesc iTunes.

Am fost aseară la cel mai tare film pe care l-am văzut la cinema anul ăsta… de altfel îi și singurul pe care l-am văzut anul ăsta (la cinema, zic). Însă am observat că tot timpul fac același lucru imediat după ce intru în sala de cinema și mă pun pe scaunul ăla confortabil de numa-numa.

Așadar,  prima parte îi cea mai grea, aia cu cele mai tâmpite reclame din lume, în frunte cu prostia aia de la Doncafe cu Maia Morgenstern, care mă face să-mi scot ochii din cap și să-mi înnod urechile.

Iar a doua parte, preferata mea și, în același timp, partea în care apare problema-mi. Deci nu știu cum se face că tăte trailerele care apar îs tumna de la cele mai tari filme. Sau cel puțin așa par să fie, prin faptul că-s la cinema, și orice-i la cinema pare mai impresionant decât pe laptop. Mno, și cum văd câte-un trailer, tătătăt mă trec fioarii și urlu-n șoaptă în stânga și-n dreapta ”Ai de mine, ai de mine, io viu la filmu ăsta! Vii la filmu ăsta? Abia aștept să vină filmu ăsta! Cred că ce tare-i!”

Ș-api până-i popă pă pământu ista, nu văd io niciun film dintre alea. Văd altele, da alea din trailerele de la cinema, veci-amin!

Mno, ș-api așe…

În misiunea mea de a scăpa de grăsime, pe lângă dietă mă duc și la sală ca să ard caloriile cu câte-o oră de alergătură și niște abdomene.

Și de cele mai multe ori când ajung io la sală, nu-i nimeni la pe benzile pe care se aleargă (4 la număr), ceea ce pe mine mă mulțumește că pot să mă pun pe ce bandă vreau io (nu că aș avea vreo favorită, dar îmi place să diversific). Încep ușor vreo 5 minute de alergare ușoară de încălzire, după care bag mai tare.

După 10-20 de minute, se ocupă toate benzile. Gata, io în capu’ meu îs deja la maratonul de la Jocurile Olimpice de la Londra de anu ăsta. Și dacă văd că cineva bagă mai tare decât mine, bag și io mai tare și de știu că-mi pușcă inima. Doar că nu pot să fug mult cu 14 km/h, mă mulțumesc cu faptul că mă duc la fel de tare cât adversarul meu de moarte, doar că mai mult timp (anume o oră. Majoritatea adversarilor de moarte fac 20 de minute).

Mno și printre adversarii ăștia de moarte, cei mai de netemut îs matahalele alea cât ușa, ăia de de iau un cap de-al meu și unu de-al altuia ca și mine și ni le pot strivi în palmă precum nucile. Ăia de au un pticior cât mine de gros. Ăia de mâncă la o masă cât un student într-o săptămână. Ăia de au arme albe în loc de pumni. Deci știm de care vorbim. Ăștia după 10 minute de alergare ușoară îs pe jos, transpirați și în căutare de oxigen. Spre deosebire de mine, care după 40 de minute sunt precum o zambilă în bătaia vântului de martie.

Concluzia (a nu se confunda cu o provocare): Dacă cumva, cândva, prin ceva minune o să am ceva scandal inexplicabil cu ceva Guliver de ăsta, am siguranța că până-și ridică el pumnocu’ să mă trăznească peste cap, io-s deja pe plaja Mării Mediteraneene cu pașaport cu numele schimbat.

Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu și nu știu, amintesc că io mă lupt cu un dărab de grăsime ce mă înconjoară pe la mijlocul corpului, destul de încâpățânată și atașată de mine.

Și pentru că ea există, io mă apuc de 10 ori pe an de câte-o dietă și de alergat furios, în scopul de a o izgoni din mine. Dar în același timp, mie-mi place să mănânc mult, păcătos de mult, din tot ce nu-i bine: pizze, sandwichuri, burgeri, cartofe pai, pită unsă etc.

Și renunț la toate astea timp de zile întregi, în favoarea unor portocale, iaurturi, salate, ocazional piept de pui la grătar cu salată de varză. D-astea de habar n-au ce-i ăla ulei.

Da-i ok, că atâta timp cât nu mi-i foame, nu mi-i dor să mănânc ce-i interzis prin legea internațională a dietelor. În schimb mi-i poftă de toate prostiile pe care în mod normal nu le mănânc și nici nu vreau să le mănânc și nu mi-i poftă să le mănânc. Chestii cum ar fi prăjituri de la cofetării, eugenii, jeleuri, bomboane, chipsuri, nachos, covrigi etc.

Io, în mod normal, nici nu mi-aș da seama dacă de mâine n-ar mai exista prăjituri. Da amu, că-s la dietă, tătătăt îmi plouă-n gură când văd o felie de tort cu ciocolată într-o vitrină.

Mno, ș-api așe…

Notă: Ca să aibă logică ce urmează să povestesc, bine-ar fi să fi cu articolul ăsta citit.

Ajunși în Paris, io cu mândra, trebuia să așteptăm să mai ajungă, în primul rând, Nicu și Lăcră, iar în al doilea rând, omu’ nostru de legătură din Paris, cu ajutorul căruia am viețuit timp de 3 zile în lux (comparativ cu următoarele zile).

Prima dată ne-am întâlnit cu Dorin (ăla de care am zis mai sus), care, pentru a ne impresiona, o trecut pe roșu și s-o oprit fix în mijlocul străzii, lângă noi. Cine s-ar fi gândit că imediat după el apare o mașină plină cu polițai sub acoperire. Să mor io, dacă aveau ăia ceva care să îți dea măcar un dubiu că-s polițiști. Erau niște negri cu păr lung și împletit în codițe de-alea mici pe cap – niște gangsteri în toată regula. Din ce-am înțeles io cu franceza mea, din franceza vorbită de ei, ăia l-o întrebat pe Dorin că ”Ai o problemă cu culoarea roșie?”, la care Dorin s-o scos cu faptul că am venit noi din România, ș-amu’ am ajuns și alea-alea. I-o dat pace, numa’ cu avertisment verbal.

După ceva timp or ajuns și Lăcră cu Nicu. Ne-am înghesuit în mașinuța Dorinului, ș-am plecat la hotelul situat la tumna 30 de KM de Paris. Acolo, prin relații, ne-o rezolvat camera la 30 de euro/noapte (în mod normal era 45 de euro/noapte, pentru fiecare persoană). O fost de-a dreptul divin, mai ales că o început să plouă pe când ne-am pus să dormim.

Ne-am trezit destul de târziu, că doar eram osteniți. Și mai ales înfometați, ‘șa că ne-am dus de-am pierdut 3 ore prin supermarket-uri până am găsit cele mai ieftine produse din următoarele categorii: ptită, brânză, salam, vin. Am venit la hotel, am mâncat dumnezeiește, am mai tras de timp prin cameră după care am pornit spre Paris. Numa că-n partea opusă, de proști ce eram.

După ce ne-am dat seama, în autobuz, urmărind GPS-ul, că noi de fapt merem tot mai departe, ne-am dat jos cu prima ocazie și am mers în ceva gară, unde am dat o avere pe bilet ș-am ajuns în Paris destul de repede, doar că se făcu noapte. De vizitat n-am apucat să vizităm nimic, am mers către turn, unde am sărbătorit ajungerea la destinație și în același timp cel mai îndepărtat punct al călătoriei noastre.

Ne-am scos pe-o laiță de-acolo: brânzeturile, vinurile și pălinca. Ne-am bucurat de ele și de luminile de pe tort până s-o făcut al dracului de frig, ajungând la concluzia că-i de mers. Ș-am luat-o către Champs-Elysées, până am dat de-un Mac, unde am mâncat și cu rost și fără rost.

Pe urmă am sunat Dorinul să vină după noi, că ne înghețau interioarele și țineam morțiș să stăm în pat acoperiți cu un miliard de pături, plapume și pilote. O venit, ne-am dus, ne-am culcat, ne-am trezit.

A doua zi, Dorinul ne-a dus cât mai aproape de autostrada care avea să ne ducă înspre casă. Am mai stat la niște cafei, ne-am luat rămas bun, am mulțumit Dorinului de-un miliard de ori pentru absolut tăt ce-o făcut pentru noi (mulțumim, Dorin). După care, ne-am pus în capăt de drum să facem autostopul către Germania.

Deși mă uit rar la astfel de filme, când mă uit, mă uit atent și sufletul la gură și cu lacrimile pe tătă fața la final, dacă-i cazu. Și după aia zic că-i film bun și că merită văzut. Da di ce?

De ce simțim noi nevoie să ne uităm la poveștile triste ale unor personaje pe care nu le cunoaștem, pentru că nici nu există de cele mai multe ori? De ce facem voit asta, de ce vrem să ne provocăm tristețe și o stare neplăcută cu plânsete și demoralizare?

Pentru că, la urma urmei, anume alegem o dramă. Vrem drame, mai mult ele decât noi, bărbații. Da și când ne conving să ne uităm cu ele la ceva dramă a secolului, stăm cu maxilarul încleștat și ne repetăm într-una în cap ”Ești bărbat, pentru numele lui Dumnezeu, doar n-o să plângi aci de față cu ea. Fă o glumă proastă, da de nu-și dau lacrimile!”.

Oare chiar așa bine stăm, chiar așa albastru-i ceru, de avem nevoie de drame ca să ne echilibrăm emoțional și sentimental? De parcă n-avem noi destule, a noastre, care ne fac să ne fie greu să ne dăm jos din pata dimineața și să așteptăm ziua cu zâmbetul pe buze.

Pe final, clarific: n-am o problemă cu dramele. Am o problemă cu faptul că noi, ca și oameni, suntem oarecum defecți psihic, toți. Doar pentru că vrem să ne provocăm voit demoralizare și tristețe.

Înțelegi tu ce vrei să zic aici? (Că îmi pare că nu am exprimat exact-exact ce-am vrut).