În 1 octombrie 2011, pe la 9 dimineața, ieșeam liniștiți pe ușă cu 1 kil de sandwich-uri și 3 de conserve, cu direcția Paris. Știam ce avem de făcut, dar încă nu realizasem ce făceam.

Am ajuns după podul de pe calea Florești, unde ne așteptau deja Nicu și Lăcră (deși ei or zis că întârzie, de aia am întârziat și noi). Nici n-am apucat să-mi activez roamingul că deja eram într-o dubă care ne ducea pă de-a gratisu’ până la intrare în Oradea. Și-aci faza tare: 8 mașini mergeau de la Cluj la Oradea ca să le predea școlii de spionaj NATO, care avea ceva convenție și aveau nevoie de mașini pentru (cred eu) ceva spioni. Io deja eram James Bond, mă așteptam să fie laptop în bord, lasere pe roți, alea-alea. Dar nu, erau numa niște Dacii și niște Opeluri cu care se puteau integra în peisaj.

La margine de Oradea. Trebuia să ajungem în centru. Tot cu autostopu ne-am dus. Ne-or dus un cuplu (cred. Oricum un el ș-o ea) de ne-or dus până la BT unde am vrut să ne facem asigurare de călătorie în caz că ne rupem ceva p-acolo (n-am reușit să ne facem, dar nici n-am reușit să ne rupem ceva). Am stat la un cafei, că încă mai aveam lei ce trebuiau nimiciți. Pe urmă am luat ceva tramvai până la cealaltă margine de Oradea. În vreo 15 minute ne-o luat un nene (care asculta rock creștin românesc, ca fapt divers) de ne-o dus până la graniță. Numa’ până la graniță pentru că nu avea buletinu’ la el; ne-ar fi dus până în primu’ oraș de după, chiar dacă n-avea drum deloc încolo.

Am trecut granița pe jos. Nimic dubios: 4 tineri cu bagaje în spate trecând pe jos granița. Ne-or întrebat unde mergem ș-am trecut. Am mai mers vreo 500 de metri unde am găsit un loc perfect pentru făcut autostopul. Dovadă fiind faptul că ne-o luat un italian cu care nici unul din noi nu avea o limbă comună cu el.

Douăj’ de minute mai târziu un polițist îi face semn să ”Oprește-te!”. Italianu’ îi face semn că ”Nu, îi ok, lasă!”. Io eram mască. Mă tot uitam în oglindă să văd de nu cumva vin după noi. Trei minute mai târziu erau în coada noastră, or trecut pe lângă noi și i-o făcut semn să tragă pe dreapta. O venit un polițai la geamu’ lui, i-o dat actele, s-o dat jos din mașină și s-o dus la mașina polițailor. Noi în spate eram ”Ai de capu’ meu, ați văzut ce servietă dubioasă are în spate, sigur îs droguri.”, ”Îi italian, oai, dacă îi mafiot din Sicilia”. Într-un final o venit înapoi: ”Centura!”. I-o dat avertisment. Io, ca prin minune, aveam centura pusă.

După câteva ore ne apropiam de Budapesta că tot vedeam semne de ieșire de pe autostradă. Bă’sama ăsta o uitat unde tre să ne lase. Ș-am început toți ”Budapeste, here, there, here, that, here, Budapesta” și semne și direcții. Amețitu’ numa’ nu înțelegea. Ș-api într-un final ne-o lăsat la dracu-n praznic, la vreo 15-20 de KM de Budapesta, lângă ceva sătuc. Ne-am luat de ne-am dus până la o zonă comercială. Ne-am panicat un pic, că se întuneca și erau rare mașinile care mergeau în oraș. Dar ne-or luat două mașini până în inima Pestei.

Mno… ș-api data viitore povestim de cum o fost în Budapesta.