Habar n-am ce vârstă aveam, dar eram mic, când am vrut noi să aducem Halloweenu în România, mai exact în Zalău. Ideea de bază: ne costumam de-a moaca și mergeam la ușile oamenilor și le ceream lucruri.

Ai mei erau la serviciu, cred. Cert era că nu erau acasă. Așa că le-am lăsat ceva bilet (sau nu, nu mai știu… dar pare să fie ceva ce aș face în mod normal) și m-am dus un cartier mai încolo ca să-mi fac penibilitatea de costum ca să putem mere la colindat.

Dacă bine-mi amintesc mi-am decupat ceva carton pe care l-am desenat jalnic într-un dracu-știe-ce cu creieru pe-afară. Arăta fix ca fânul. Da era bine-bugăt. Cred că eram vreo 5 prunci p-acolo, io cu cel mai jalnic costum, mai ales că bucata mea de carton nu putea fi considerată costum. Ce m-o interesat pe mine, urma să primesc bomboane pentru efort.

Ș-am mers de-am bătut la uși. ”Ne dați ori nu ne dați!” cred că ziceam. No, ce român cu mințile-n cap s-ar fi gândit să cumpere bomboane ca să dea posibililor colindători din Zalău. Mai ales că unii nu pricepeau despre ce vorbim și ce vrem și de ce vrem. Drept urmare, majoritatea ne dădeau niște bani să scape de noi.

După ce am perindat vreo 3 blocuri, am hotărât să împărțim câștigurile. Și ne-am pus pe iarbă, lângă drumul principal ș-am început. Însă, cum aveam fiecare câte-o bomboană ș-o monedă, urlă maică-mea din Dacie, din drum.

Mama: Pi mă Vlad, treci urgent în mașină!
Io: Da’…
Mama: Nu discutăm acum!
Io: Acuma împărțim…
Mama: Nu mă face să vin după tine!

Și m-am dus în mașină. Aparent nu știa nimeni unde îs și eram considerat dispărut, iar ai mei mă căutau de câteva ore bune.

Mno, ș-api așe…