Your browser (Internet Explorer 6) is out of date. It has known security flaws and may not display all features of this and other websites. Learn how to update your browser.
X

Pentru cei mai dezgustați de televiziune și ce înseamnă ea și emisiunile pe care le oferă, doresc a-i lămuri: Iulian Canaf o fost la Vocea României ș-o ajuns bugăt de departe. Ce-i impresionant îi că omu ista cântă după ureche. Are oareșce talent înnăscut, deci n-are poveste emoționantă cu ”am lucrat mult și am învățat și am lucrat iar”. Nu, ăsta știe să cânte.

Că am ajuns să-l ascult live tre să-i mulțumesc Alexului care mi-o zis că o să cânte… în seara zilei în care-mi primesc salariul. Ziua în care dacă pică vineri, de-a musaiu tre ieșit din casă. Și dacă îi numa’ până în fața blocului.

Ș-am ajuns acolo io cu mândra mea, soră-mea cu mândru ei, Alex, mândra altuia, o mândră și încă o mândră. Am stat un pic, am prins o masă, ne-am pus la masă. O intrat band-ul prima dată de-o băgat vreo 5 minute de instrumental, după care o urlat unul din ei ”IULIAAAAAN CANAAAAAF” și apoi o intrat Iulian Canaf.

În mare parte mi-o plăcut show-ul. Sună bine, are voce, are un stil al lui. Foarte frumos. Ce nu mi-o plăcut o fost că erau prea multe pasaje  cu instrumental pur – așa – câte 5 minute. Atât.

Și nu știu dacă era sonorizarea de vină sau nu, dar nu înțelegeam nimic din ce cânta. La început am zis că poate nu știu io versurile, da’ la un moment dat o cântat ”This is a man’s world” și încă nu știu sigur dacă or fost alte versuri sau pur și simplu nu le pronunța cum trebuie. Oricum, asta nu m-o deranjat, că la urma urmei tot muzică se auzea.

Ce sper io și îi doresc apusul, îi să nu cumva să apună așa cum o și răsărit.

Mno, ș-api așe…

Citi-l-ai tot!

Prin mailul ce mi-a fost trimis acum câteva zile am fost invitat în Jameson Bus, să mă-nvețe cum să degust whiskey-ul și cum să aleg veșnic Jameson ca fiind cea mai bună variantă. Am decis să mă duc, că poate-poate o să ajung să tratez whiskey-ul cu mai mult respect și am să-l folosesc și cu alt scop decât cel de până acum.

Ș-am ajuns o samă de bloggeri la fața locului, ne-or trecut pe foaia de pe laptop, ș-apoi ne-o băgat în autobuz. Fain autobuzu. Măricel, pe dinauntru ca un mini-miniclub, jos lounge, sus bar. Exact, două etaje.

Prima parte a programului a constat într-o lovitură norocoasă din partea celor de la Jameson. Am apreciat încrederea pe care o au ei în brandul lor astfel încât să facă ce-au făcut. Ne-au dat pe rând 3 pahare cu whiskey să le degustăm (ne-o zis și cum să degustăm) după care ne-o rugat să spunem ordinea lor în funcție de plăcerea pe care ne-au oferit-o. Majoritatea am ales paharul 1, Jameson. Celelalte două branduri erau, părerea-mi, mai cunoscute decât Jameson. Doar că-i mai cu cântec povestea asta: la primul pahar ne-o lăsat să credem ce vrem, la celelalte s-o apucat să ne zică ce-o zis alții: ”cineva mi-o zis că asta-i de femei, că-i parfurm că…”, bla bla. Deci nu știu cât de stăpâni am fost pe deciziile noastre. Respectul rămâne și pentru acest aspect.

În partea a doua a programului am fost la etaj, la bar, unde ni s-au preparat long-drink-uri cu sprite/cranberry/suc de mere – aparent astea-s recomandările. Bunuțe. Pe urmă s-a mers într-un club, dar nu și eu.

Sus-uri

Mi-o plăcut cadoul. Mi-o plăcut că ne-o învățat să degustăm și că acuma știu, cu toate că tot nu pot să-mi dau seama din ce-i făcut fiecare whiskey. Mi-o plăcut că mi-o dat o diplomă, chiar dacă nu mă pot mândri cu ea în CV.

Jos-uri

Mno, faină ideea de Bus, dar pentru că nu s-o mișcat de pe loc, putea la fel de bine să fie ș-o cafenea. Nu zic că mai bine era o cafenea, ci că mai bine era să ne ducă prin oraș. Nu mi-o mai plăcut că mi-o dat o husă de iPhone 4 (personalizată). De ce ai presupune că toată lumea are iPhone 4?

Mă bucur că mi-or dat cadoul ce mi l-or dat pentru că sticla asta de whiskey așa de bine se integrează pe lângă vinul roșu de la crăciun, vinul alb de-am făcut niște grătare cu el, o pălincă de la nuntă și două sticle de bere goale.
Acesta este cadoul:

Dacă-i trebe cuiva husa aia cu Jameson pentru iPhone 4, să facă bine să comenteze.

Prezanța: Crivăț, TVdece, Miruna, Palatkaș, Lorand, Ciulea, Psaico, Fegari, Gog, Kookool, Olteanu

Citi-l-ai tot!

Pentru că la celălalt review nu am fost deloc concret și n-am tras o concluzie să se înțeleagă ce părere am avut per ansamblu, de data asta o să am: bă, ce fain o fost.

După filmu’ ăsta rămâi cu colțu’ gurii ridicat într-un zâmbet și scoți un „Hm!” scurt, pe gură. Dar înainte să mă tot minunez aici să începem cu povestea: yuotube.com (un site de care probabil ați auzit) împreună cu ce știu mai cine (pentru că youtube îi important aici) or mobilizat lumea să filmeze ziua de 24 iulie 2010. Și nu crezi că or filmat-o, nebunii? Sute de mii de ore filmate de oameni din toată lumea și poveștile lor. Clișeu: toată lumea are o poveste. Clișeu nou: toată lumea are o poveste impresionantă.

S-or surprins momente faine. Pe de-o parte momente esențiale ale zilei, iar pe de cealaltă parte momente esențiale ale vieții (cu tot cu provocări ce tre’ înfruntate). Ca până la final toate emoțiile au fost parcurse, iar concluzia: oamenii sunt incredibili.

De remarcat că au apărut secvențe din locuri în care nu te așteptai să filmeze un amator (pentru că mă îndoiesc de faptul că Discovery Channel or participat la fenomen).

Mai multe nu sunt de spus, ci doar de felicitat. TIFF a făcut o alegere bună în a se încheia cu filmu’ ăsta.

Citi-l-ai tot!

Nu o să mă întind la articolul ăsta, pentru că nu prea îi mare lucru de argumentat, va trebui să mă credeți pe cuvânt.

Am fost aseară să văd PINA. Având în vedere că au fost proiectate imagini succesive pe-o pânză albă, tind să cred că a fost film. Da’ ce-a fost filmul în sine, mai greu de explicat. Teatru/dans/biografie. În mare parte n-am înțeles ce s-a întâmplat, da’ cred că asta îi o parte din plăcerea ce mi-a oferit-o filmul.

Filmul are la bază DANSUL. Și îi dans de ăla artsy fartsy, de nu-l înțelege nimeni. Io oricum nu am înțeles niciodată cum poate un coregraf să pună într-o ordine niște mișcări, mai ales în genul ăsta de dans. Da’ aici erau și oareșce povești în fiecare dans și fiecare avea un scop în dansul respectiv. Cam până aici am ajuns io cu înțelegerea. Mai departe, că de ce avea scopul ăla? (”De ce trăgea toate scaunele din jurul ei?” – și ăsta nu-i spoiler. Pot să-ți pun întrebarea asta și dacă ai văzut filmul și dacă nu. Răspunsul tău n-o să fie.) N-am putut să înțeleg. Iar dacă nu trebuia să înțeleg, pentru că nu îi de înțeles, atunci BATĂ-MĂ FOITA, ÎNȚELEG ARTA! Da’ nu cred că-i varianta asta.

Oricum, filmul a ținut aproape 2 ore. Concluzia ar fi că Pina, asta, era dată dracului de genială. Și nu că am io termeni de comparații, da’ io n-am mai auzit în viața-mi colegi și elevi ai unei persoane să vorbească astfel de acea persoană. Poate că era un pic de influență de artist în vorbele lor (”Pina nu m-a vizitat încă în vis. De ce?”), da’ dacă așa vrea să vorbească același artist care o dansat în filmul ăsta, atunci din partea mea vorbească cum vrea, numa’ danseze cum dansează.

Iar ca și film. Combinație de dans cu cadre extraordinare. Iar filmul ăsta ș-a meritat 3D-ul. Nu-i genu’ ăla de film, la care după ce-l vezi, zici că ”Puteam să-l văd și fără 3D și tot acole eram.”. Nu, aici ș-o avut rostul.

Ș-api așe…

Citi-l-ai tot!

De vreo o săptămână mi-am pus aci, pe dreapta, un banneroc prin care să transmit clar că-s blogger oficial TIFF. De ieri am intrat la datorie prin faptul că mi-am făcut simțită prezența în primele rânduri, alături de alți bloggeri, la deschiderea festivalului.

Datorită magiei badge-ului cu poză, pe care-l port constant la mine, am trecut fără probleme printre cele 4-5 perechi de bodyguarzi ce stăteau de-o parte și de alta a covorului roșu. Deși mi s-o explicat unde ni-s locurile, m-am pierdut un pic până le-am găsit. Da le-am găsit.

Ș-a-nceput Tudor Giurgiu cu câteva sute de cuvinte să ne spună că ediția asta o să fie faină, chiar dacă anul trecut a fost dezamăgit de cum au decurs lucrurile. Ceea ce-i de bine. Dacă nu-i ieșea și de data asta cum trebuie, tare mă tem că ar fi mutat festivalul în alt oraș. Sper că toate or să meargă bine până la capăt.

Mi-a plăcut că au dat premii celor mai importanți oameni care au susținut festivalul în toți acești ani, pentru că meritau, toți.

Păcat de microfonul pe care l-o dat Chirilov de pământ, după care din nou de asfalt, să fie sigur că-l strică.

Ș-a început un spectacol… mândru, aș putea spune. Nu pot să zic că am înțeles ce s-o întâmplat acolo, sau de ce. Cert este că vizual a fost frumos. Nu m-am plictisit uitându-mă la el, în ciuda faptului că tot la 2 minute îmi puneam întrebări de genul ”Aia ce-i?”, ”Da amu ce vor să facă?”, ”Da ore îi dă drumu?” și tot așa.

Ș-o început filmu. Partea cea mai groaznică a deschiderii. Poate n-am încă vârsta, poate nu mă identific cu filmele franceze, sau poate pur și simplu nu a fost un film bun. Este vorba de ”Femeia la putere”. A început promițător, însă după vreo 40 de minute mă rugam la bunul ceresc sfânt, ca fiecare cadru să fie ultimul. Dar nu, încă o oră a continuat. Și mi s-a părut că a avut două fire epice. Dar nu în paralel, ci unul după altul. Deci a fost  un punct culminant, un deznodământ, iar apoi o expozițiune, o intrigă și tot așa până când s-a ajuns la un nou deznodământ. Nu susțin că e un film prost, dar mie unul nu mi-a plăcut, iar părerile din jurul meu au fost cam la fel.

Azi mă duc la PINA. Mă aștept la mai mult.

Apropo: Agenția la care lucrez eu cu plăcere a lansat o platformă de informare și interacțiune cu TIFF-ul… pe facebook. Se pot câștiga bilete, atâta vă spun. Link aici: http://www.facebook.com/VitrinaAdvertising

Cum io nu-s cu pozele, dau link către unde sunt. Poze găsiți aici: facebook.com/ciulea.ro, clujlife.com, tiff.ro. Ș-or mai fi…

Ș-api așe…

Citi-l-ai tot!